Nu înţeleg care e faza cu FaceTime. Adică, atât? Am avut videocalling pe ultimele 3 telefoane, cel puţin. Ăştia sunt retardaţi? Sau sunt eu prea varză acum…
P.S. Mi-am comandat un iPhone 4 din Franţa, blocat. Nu intru în detalii acum, aştept să-l primesc, să-l resoftez, etc.
P.P.S. Dacă se întoarce cineva din Paris în perioada următoare, holla.
Sunt două cuvinte pe care nu le rostesc,
Nu e principiu şi nici motiv prostesc
Încerc să le transmit uneori când zâmbesc
Când sunt trist, şi renasc când te privesc
Când sunt confuz, şi totul e aşa firesc…
Dar oameni mor şi flori pălesc
Războaie nasc şi nimicesc
Inimi frânte, suflete înnegresc
Şi-acum răpuse, se înmulţesc
Dar nu mai cresc, ci se topesc.
Şi am ştiut mereu că greşesc.
Şi tu, ai ştiut ce gândesc
Ai auzit ce vorbesc, ai văzut că plutesc
Peste tot ce-i lumesc, şi găsesc
Că aş fi putut să nu-i rănesc.
Dar, fără să mă ofilesc?…
A fost frumos, a fost trupesc
Putea fi magic, un dar ceresc
Putea fi tot ce îmi doresc
Putea fi foc, dar mă opresc.
Nu te speria, n-am să lipsesc
Nu am să plec, am să trudesc
Şi n-am să-ţi spun că te iubesc.
Aţi fi de acord ca România să devină o republică federală? Mie îmi surâde ideea, dar cred că românii ar pune-o în practică pe modelul clasic – mai mulţi demnitari, mai mult de furat.
Din păcate, eu nu mai văd nicio soluţie în momentul de faţă pentru scoaterea ţării din căcat. O “revoluţie” nu ar ajuta prea mult, dimpotrivă, ne-ar trage în spate. Adevărat, cea mai mare problemă la nivelul celor care deţin puterea este lipsa fricii, şi e vina noastră, a tuturor, că s-a ajuns aici.
Din păcate, e adevărat şi faptul că suntem un popor foarte prost. Şi incult. Şi dezbinat. Şi fără atitudine. Suntem lacomi, dar ne mulţumim cu puţin, când ni se oferă. Suntem cum nu se poate mai rău. Şi de parcă nu ar fi de ajuns, ne place să epatăm, să arătăm tuturor cât suntem de proşti. În toate domeniile. (Bineînţeles, există şi excepţii).
Ar trebui să fim recolonizaţi de către o naţie non-latină, cu o perioadă de graţie de o lună, în care cine nu e de acord poate pleca liber. Unde vrea, unde poate. Apoi: bărbaţii castraţi şi puşi la sclavism. Femeile frumoase şi proaste vândute unor gentlemani bogaţi de pe alte meleaguri (Dacă nu le vrea nimeni, duse la circ). Femeile frumoase şi deştepte (şi nu mă refer la inteligenţă în sensul de ce tare-i pizda, l-a legat pe fraierul cu bani, care la rândul lui nu era prost. Despre slăbiciunile voluntare ale bărbaţilor inteligenţi pentru “superfemei”, altădată) ţinute pentru împerechere. Femeile urâte şi deştepte folosite pentru completare, restul la cratiţă. Mai nasol cu femeile urâte şi proaste.
Textul de mai sus constituie un pamflet şi chiar trebuie interpretat ca atare.
Şi totuşi… o revoluţie? Inutilă. Dar ar fi frumos. Haos, zgomot, forţă, emoţii, libertate, consecinţe. Ar fi frumos să vezi o pădure de ţepuşe în faţa Casei Poporului. Care să constituie suport pentru capetele celor care au încercat să guverneze ţara timp de 20 de ani. Rectific. Au încercat să ne mintă că ar şti, ar putea, ar vrea şi ar lupta.
Deci, republică federală? 
Ne considerăm ființe inteligente și avansăm noțiunea de societate. Construim, dezvoltăm, inventăm, învățăm, evoluăm. Sau așa lăsăm impresia. Cui? Tot nouă. Ne place haosul, dar depunem efort pentru a păstra o ordine. De ce? Că așa am fost învățați că e bine. Câți știu ce e bine de fapt? Câți conștientizează? Ne-am jucat cu formele și am creat un alfabet, pe care îl folosim pentru a forma cuvinte. Am dat cuvintelor înțelesuri, apoi le-am integrat în propoziții. Pentru a ne exprima, pentru a comunica. Nu ne-am limitat astfel singuri perspectivele? Ce facem când ce simțim nu poate fi descris în cuvinte? Inventăm alte cuvinte? Sau, căutăm să transmitem sentimentele prin alte modalități, fără a folosi corzile vocale? Și dacă am reuși să facem asta, sa folosim telepatia pentru a comunica cu alte vietăți din jur, ce am incerca să transmitem? Cuvinte? Cum poți comunica, chiar și prin telepatie, fără un dicționar cunoscut de către toate părțile implicate? Există oare creaturi care au reușit? Ce suntem? De unde venim? De ce suntem aici? Irelevant. Contează că suntem, încotro ne îndreptăm și cum ajungem acolo. Sau, nu conteaza? Lame, ştiu. De ce ar conta, de fapt? Individual, material şi pământesc, câţi sunt în stare să-şi prioritizeze interesele în modul cel mai util, benefic şi fără a călca peste interesele altora, astfel încât, odată ce au ajuns la un anumit nivel şi la o anumită vârstă, să nu regrete nimic? Să accepte, să înţeleagă de ce e necesar să mori fizic, pentru a exista o continuitate? Câţi pot da dovadă de o astfel de lipsă de egoism?
